”Dulcele” drum spre casă

Let the party games begin…spuse studențimea autohtonă eliberată de stresul ultimelor examene. Fie vremea cât de rea și notele peste ori sub linia sfântului 5, orice student care se respectă trece de la dieta cu cafeină, energizante și ore puține de somn la cea cu alcool, ore puține de somn și încă ceva alcool. Iar după ce și ultimul neuron a fost amorțit și constrâns să uite de persecuția multor materii înghesuite la un loc într-un timp atât de scurt, dragul nostru student își aduce aminte că este în vacanță, iar părinții îl așteaptă acasă ca pe pâinea caldă să-l hrănească cum trebuie, pentru că știu ei mai bine că bietul de el a slăbit kilograme bune de la atâta învățat. (Bineînteles, vorbesc în numele celor din provincie, pentru care studențimea e o experiență mult mai palpitantă, din foarte multe puncte de vedere, pe care le voi detalia cu altă ocazie).

Anyway, echipat cu toate caserolele din dotare, strânse cu sârguinciozitate pe parcursul ultimelor 3 săptămâni (pentru că cine mai are timp să dea pe-acasă cu examene din 3 în 3 zile…acum vorbind de cazurile fericite) tânărul nostru se îndreaptă cu inima-mpăcată spre gară ori autogară. De aici înainte voi relata din experiența proprie de sâmbătă dimineață, nu că ar fi ea cu mult mai specială în comparație cu altele, însă este cea mai recentă.

Așadar: Locație- Gara de Nord, ora 9:00, trenul IR București-Galați. Ar trebui totuși să menționez că peripețiile au început pentru mine încă de la metrou. Nu știu de ce, însă metrourile din diminețile de week-end mi se par cele mai dubioase. Parțial pentru că sunt goale, iar sunetul ce răsună prin tuneluri mă duce puțin cu gândul la secvențe din filmele horror ieftine, parțial pentru că cei care totuși circulă cu metroul sunt cei mai buni reprezentanți ai ”faunei” diverse a Bucureștiului, care în timpul săptămânii nu scapă cu una cu două de vigilența paznicilor de la bariere. Iar mirosul de ”Adio Mamă” la 250 de ml se apropie ca efect de shot-ul de tequila, cu siguranță, depinde doar la ce distanță stai de respectivul specimen și cât/dacă ai reușit să mănânci ceva pe ziua în curs. Să revenim, însă, în Gara de Nord.

O altă precizare: trenul către Galați cred că este cel mai aglomerat cu putință care pleacă sau ajunge în București. Nu cred că am avut până acum plăcerea unui compartiment gol, nici măcar în timpul săptămânii, când ”tineret(ul) mândria țării” teoretic vegetează prin băncile de curs. Și-atunci te-ai aștepta ca CFR-ul să facă ceva în această privință. Ți-ai găsit… Sâmbătă însă am avut parte de o călătorie cu totul și cu totul specială. La cei de-acum 6 ani de călătorie frecventă cu trenul și încă pe-atâția de plimbări ocazionale, nu mi-a fost dat nicicând să întâlnesc o astfel de garnitură de tren. Înțeleg că economia noastră e atât de bună încât nu mai producem vagoane în mediu intern și ne mulțumim cu rebuturile altora, ca în cazul tuturor mijloacelor de transport în comun din țară, însă dacă tot cumperi ceva la mâna a doua, măcar asigură-te ca iei ceva pe măsura nevoilor tale. Să detaliez, zic. Imaginați-vă doar atât: 4 vagoane supraetajate. Portocalii și supraetajate. Până aici, nimic prea straniu. Dar aveți puțintică răbdare căci pe-afară o fi el vopsit gardul, însă înăuntru nu e doar leopardul, ci toată grădina zoologică. Înghesuită în aceeași cușcă. Pe culoar aveam cu greu loc eu. Bagajul a încăput, cu chiu, cu vai, pe lateral. Și nu era din cele mai mari pe care le am în dotare, așa că nu mai e nevoie să va spun de soarta celor mai năpăstuiți ca mine. Dar până la bagaje am uitat să menționez că în CFR, vagoanele se numără așa: 1b, 1c, 1d, 1a. Iar locurile din vagoane, cam pe același sistem. Să mai adresăm ”urări de bine”? Mai e cazul? Mai avem cui? Revenind. În vagon se merge pe principiul: Ți-ai găsit locul? Apoi aici rămâi înțepenit, mămică. Ți-e rău? Să-ți fie rău în scaun. Vrei să ajungi la toaletă? Mai bine nu. Ai înțepenit? Asta este. Vrei să vorbești la telefon fără să afle și restul compartimentului ce-ai făcut tu aseară? Dar de ce? Pai mămăița de  lângă nu trebuie să povestească și ea ceva acasă? Și exemplele pot continua. Nu degeaba am zis că ți se poate face rău într-o astfel de atmosferă. Cuiva chiar i s-a întâmplat să se scurgă pe lângă ușă în momentul în care s-a ridicat să găsească ceva aer mai putin respirat. Și în astfel de cazuri te întrebi de ce dai o cârcă de bani pe bilet, când condițiile sunt cum sunt.

Dar am ajuns vie și nevătămată acasă, cu o experiență în plus de povestit. În curând am să capăt imunitate la așa ceva, presupun. Sper ca drumurile voastre să fi fost mai plăcute. Aștept (sau nu chiar) înghesuiala de la finalul vacanței. Cine știe ce peripeții mai experimentăm atunci. Until then, vegetare plăcută vă doresc, pentru că eu una, asta intenționez să fac. Yours, D.

Dee2theriver 2.0 sau ce se întâmplă când îți regăsești blogul…

First of all, trebuie să menționez ca blogul de față s-a arătat pentru prima dată la lumina zilei undeva în 2009, so have mercy. Postările rămase de pe-atunci (nu foarte multe la număr) sunt cele care au obținut ”sfântul 5” la reexaminarea din prezent. Fapt care pe de o parte mă bucură, știind ca înca de pe-atunci neuronii mei erau în stare să producă ceva citibil. Pe de altă parte, însă, mi-am adus aminte de primii ani de liceu, pe care nu îi pot numi decât inocenți. Și nu numai în materie de scriitură. În materie de orice. Eram la vârsta la care tot ce zbura se mânca, iar lumea era atât de bună încât unicorni înaripați zburau pe nori pufoși iar câinii umblau cu colaci în coadă în loc să te muște la colț de stradă, ca acum. În orice caz, multe s-au schimbat. Am terminat și liceul și jumătate de facultate, fatidicul 2012 a trecut pașnic, ca vântul și ca gândul, vampirii sunt out, lăsând locul lor zombilor, iar cariera de jurnalist la care visam am abandonat-o pentru ceva puțin diferit. Ce a rămas neschimbat? Încă nu am pus piciorul în State, dar nu-i timpul pierdut și încă îmi place Levy (autorul, nu altceva). Veți înțelege voi de ce am făcut aceste referiri daca vă aruncați privirea peste ”operele” anterioare.

Anyway, probabil vă întrebați de ce am scos blogul de la naftalină. Marea mirare a fost că el mai exista, după atâta amar de nefolosință. Ideea e că viitoarea carieră ”fulminantă” pe care o am în vizor momentan cere să-mi cam exersez talentele în fața marelui public internaut, il capo di tutti capi când vine vorba de critică. Și-apoi, în ultima vreme am dat peste o grămadă de lucruri faine, de la filme și cărți pâna la site-uri și alte cele (preaslăvit fie Stumble) pe care, inimă largă și încăpătoare cum sunt, mă gândesc să le împărtășeșc cu voi. Așadar veți întâlni de toate, de la recomandări presărate din plin cu păreri personale, până la mini-povești urbane și cel mai probabil fragmente din dubioasa-mi imaginație. Tot ce am să cer este puțin timp de reacomodare cu blogosfera. Dacă ce am eu de spus va avea vreo relevanță îmi vor spune cifrele din dashboard și comentariile voastre. Promit solemn doar atât: că n-am să mă las de meserie până n-o să-mi iasă cât de cât bine.

Până una alta (adică până mă hotărăsc despre ce va fi primul articol din noul Dee2theriver) vă las să vă amuzați pe seama bazaconiilor scrise acum câțiva ani. Pentru sugestii și reclamații, dați voi cumva de mine. Until next time, D.

Ticalosi fara glorie si Copiii libertatii

Cam cu asa ceva mi-am ocupat timpul in ultima saptamana.  Inglorious Basterds este o capodopera un alt film al lui Tarantino (nu are rost sa mai mentionez capodopera, se intelege de la sine, de-acum), iar Copiii libertatii este una din cartile lui Marc Levy. Partea ciudata, acum urmeaza: trateaza cam acelasi subiect: ocupatia nazista in Franta si Rezistenta din timpul razboiului. Stiu, nu e deloc un subiect girlie. Cartea am citit-o prima. Recunosc, autorul m-a atras, cu toate ca nu prea aveam chef de inca o poveste siropoasa cu happy end, oricat de bine le-ar scrie Levy.  Well, surprise, surprise, dorinta mi-a fost indeplinita. Copiii libertatii e singurul roman al autorului bazat pe fapte reale (traite de tatal si unchiul lui). Povestea e simpla: In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, a existat in Franta un ansamblu de retele clandestine (miscarea de Rezistenta), care s-a opus colaborationismului oficial cu nazistii. Raymond si Claude, frati, se angajeaza in Rezistenta inainte de a implini 18 ani, alaturi de altii, asemenea lor, fie ei francezi sau copii de emigranti italieni, romani, spanioli, etc. O banda de adolescenti plini de voie buna, care fabricau bombe sau aruncau in aer trenuri animati de idealul de libertate. Unii au suprevietuit, altii au murit in lupta sau au fost deportati la Dachau.

Inglorious Basterds e o alta idee geniala a lui Tarantino, materializata intr-un film jucat impecabil (de curand a luat Oscarul pentru interpretare masculina in rol secundar) . Aici este vorba de o trupa de soldati americani(evrei cu totii), condusi de Lt. Aldo Raine (jucat de Brad Pitt), infiltrata in spatele liniilor inamice, avand un singur scop: uciderea nazistilor. Inevitabil, trebuie sa apara si o duduie care sa aduca un iz de romantism. Shosanna Dreyfus este singura din familia ei care supravietuieste unei executii a evreilor, si bineinteles, jura razbunare. Ocazia vine atunci cand in teatrul detinut de Shosanna, vor lua parte la o premiera majoritatea ofiterilor germani importanti, ba chiar si Hitler. Aici intra pe fir Lt. Aldo… si restul va las pe voi sa descoperiti. Va spun doar ca am simtit un oarecare deja-vu, cand la un moment dat in film e vorba despre un atentat cu bomba, bomba fiind legata de picioarele cuiva. M-a dus cu gandul in acelasi timp si la teroristii nostri reali din avioane, si la operatiunea Valkerie, avand in vedere scopul.

Subiectul este intr-adevar foarte interesant, sau poate asa mi se pare mie, insa e clar ca m-am abatut putin de la comediile si romanele mele obisnuite. Daca pentru film, baietii ar prezenta un interes normal (razboi, sange, macel, istorie, alea-alea), va zic sincer, cartea merita in aceeasi masura citita si de un baiat si de o fata. Nu conteaza ca e scrisa de Levy, repet, nu prea are nimic siropos in ea, ba chiar din contra, ultima parte bate spre genul horror, deoarece sunt detaliate chinurile la care erau supusi detinutii din trenurile indreptate spre lagarele de exterminare. Trebuie sa ai stomacul putin calit ca sa termini lectura.

Concluzia? Nu e una speciala, numai ca am stat putin si m-am gandit la diferenta de mentalitati. Daca acum 60 de ani, unii ar fi riscat totul pentru a respira putina libertate si a combate ceea ce era vadit contra regulilor umane, astazi, daca s-ar repeta istoria, probabil am sfarsi cu totii gazati la Auschwitz. Sa speram ca nu va fi asa, si ca vom fi in stare sa schimbam sistemul in care am ajuns sa traim din reflex. Until next time, yours truly, D.

Si sa mai spui ca zeii nu exista…

Astazi, dupa ceea ce a parut o eternitate de ger, zapada, si polei, avem in sfarsit parte de o zi cu cer fara nori, si soare sa ajunga pentru toata lumea. Partea ciudata este ca aceasta zi s-a nimerit exact intr-o duminica fatidica, acea zi in care barbatii au iesit din casa la cumparaturi, si nu orice fel de cumparaturi, pt. ca tintele de astazi sunt in special florariile, cofetariile si magazinele de cadouri. Ori urmeaza cu adevarat sfarsitul lumii, si vor sa-si rascumpere cat de cat pacatele din trecut, ori timpul ne-a adus inevitabil in acea zi din an inspirata din traditiile americane, in care sa zicem ca ai o scuza daca apari acasa cu o perna gigantica sub forma de inimioara, eventual cu puf, pe care sa scrie cu litete de-o schioapa : Te iubesc, poate chiar in alta limba(pt. un plus de…ceva, in niciun caz originalitate). Dap, este din nou Sf. Valentin, raiul florareselor care scapa in felul asta de trandafiri( hai mama, ca mai am doar vreo 500, hai scapa-ma si tu de cativa din ei, sa plec si eu acasa, sa ma duc sa-mi strang puradeii de pe drumuri), al maruntisurilor made in China, al prajiturilor, torturilor sau mai stiu eu ce chestii comestibile sub forma de inimioara, cu jeleu roz pe deasupra,al vitrinelor pline de astfel de maruntisuri, al restaurantelor,in care nu e chip sa gasesti un loc azi, daca nu faci rezervare(believe me, am patit-o), si al cinematografelor care pentru prima data dupa mult timp sunt pline pana la refuz  si fac niste banuti frumosi de pe urma celor mai siropoase filme, la care altfel n-ar fi mers nici naiba. Pe scurt, love is in the air, intr-asa un hal ca mai ai putin si faci diabet zaharat.

Nu ma intelegeti gresit, nu am nimic cu biata sarbatoare, chiar din contra, e amuzant sa vezi barbati in agonie, in cautarea „cadoului perfect”, adica acel tip de cadou care sa nu ii fie trantit in cap in secunda 2 dupa ce a fost desfacut. Ceea ce mi se pare mie ciudat este ca ai nevoie de o astfel se scuza ca sa incerci sa-ti surprinzi jumatatea, pe cand acest lucru s-ar putea intampla, foarte frumos, in fiecare zi, fara prea mare efort. Dar noooo. La noi este nevoie de o zi speciala penru un astfel de lucru. Si daca ne gandim putin, si facem un clasament al sentimentelor care domina in aceasta zi, vom ajunge la concluzia ca „dragostea” e puteric rivalizata de ceea ce numim in termeni cotidieni stanjeneala. Deoarece toata lumea e constienta ca e obligata sa faca azi cele mai stupide cadouri, cu toate ca probabil relatia lor nu are nimic in comun cu astfel de chestii stereotip (pufoase si roz, eventual). Am ajuns la concluzia ca Sf. Valentin e cea mai mare festa care o joaca inaripatul ala cu  tolba plina cu sageti(a.k.a Cupidon), si asta an dupa an, iar noi nu ne invatam minte nici de-al naibii.Si pun pariu pe cat vreti ca nici nu va fi altfel prea curand. Mai degraba va fi mai rau. Dar eee, mai conteaza? Noi sa traim.

Gata, va las. Ma duc sa ma pregatesc sufleteste cum se cuvine pt. a infrunta o astfel de zi. Si daca dupa ce ma intorc din cutreieratul pe-afara( pt. ca poate sa fie si razboi civil, intr-o astfel de zi cu soare tot ies, macar cat sa-mi iau necesarul de vitamina D), vad ca ceva nu-i in regula, am o grefa care sa ma ajute. Nu-s chiar asa de rea sa zic lamaie 😉 🙂 . Aveti grija ce cumparati, si ce faceti in seara asta. Yours in love today, D.

Sfarsitul lumii: il vrem sau nu?

Sfarsitul lumii nu s-a hotarat asa, deodata, doar ca nu mai are OTV-ul raiting cu Elodia, ci a fost anuntat de calendarul mayas acum mai bine de un mileniu. Iar daca mayasii vi se par prea „antici si de demult” ca sa fie credibili, sa stiti ca la aceeasi data va avea loc un eveniment astronomic foarte rar: alinierea Terrei cu Soarele si centrul Caii Lactee. Se pare ca aceasta va provoca o dezastruoasa inversare a polilor magnetici ai Pamantului. A, si sa nu uitam de asteroidul Toutatis care, la aceeasi data fatidica de 21 decembrie 2012 se va apropia periculos de mult de pamant. E clar, nu?

Adevaru e ca nu prea-mi arde de murit acum. Chiar mai am o groaza de tampenii de facut pe lumea asta. Lasand la o parte cariera stralucita de jurnalist pe care o visez, vreau si eu, ca tot omul sa mai plec, pe ici-colo, ba o America, ba o Tailanda, ceva, sa apuc si eu sa-mi iau un apartament, candva, si o pisica(pe care in momentul de fata mama mi-ar face-o guler daca as aduce-o acasa), eventual sa gasesc si un exemplar din specia pe cale de disparitie numita , in gluma, probabil”baiatul perfect”, dar asta pe termen lung. Deci planuri sunt, timp sa mai procuram. Pentru ca sunt sigura ca si voi mai aveti de facut destule, iar sfarsitul asta al lumii va cam incurca planurile. Asa ca propun sa protestam.Vehement, chiar. Sa-l chemam pe Bruce Willis sa lupte cu asteroidul cu nume de masina, ca doar are experienta, am vazut noi. Si daca nu e de ajuns, lui i se pot alatura si alti luptatori neinfricati pentru salvarea planetei, precum Bond, James Bond, Vin Diesel, chemam si vampirii, la o adica, cu toate ca nu stiu cum ne pot ajuta ei, si in fine, multi alti viteji de prin filme. Terminator se poate intoarce in timp sa masluiasca putin calendarul maya, iar baietii in negru din Matrix ne pot ajuta si ei putin, cat sa nu murim cu totii, gramada, ca sobolanii.

Nu ca as avea ceva cu ordinea si perfectiunea, dar totusi: 21.12.2012 ? Prea suna ciudat. Nu ca repetarea cifrelor 1 si 2 nu ar da bine, iar diriga nu ne-ar explica cine stie ce semnificatii total mistice si fara legatura cu adevarul, insa data e cam prost aleasa. Nici nu stim macar daca o mai ducem pana acolo.Asta luand in considerare recesiunea mondiala, gripa porcina, schimbarile climatice, dezastrele ecologice, lumea virtuala care tinde sa ia locul celei reale, panica nesfarsita in care traim, subtierea stratului de ozon, si disparitia balenelor albastre. Parca deja ar fi Apocalipsa.  Dar stau si ma gandesc: dupa atatea rele, nu meritam si noi o pauza? Macar sa amane cu 20 de ani sfarsitul asta”inevitabil”. Poate pana atunci o sa traim si noi intr-o tara cat de cat normala, teroristii se vor casapi intre ei si ne vor lasa pe noi in pace, vom iesi din criza, si pana atunci, vom fi trait si noi viata din plin. Macar sa murim in glorie, nu ca niste „furnici idioate”(vorbele astea nu-mi apartin, dar poate banuiti voi cui ii revin). 😉

Si daca e sa aducem vorba de Lumea Cealalta, ganditi-va numai ce buluceala va fi la sectia”proaspat livrati” de la poartile Raiului si Iadului. 102  dimineata la 7 jumate e mic copil.Probabil n-au fost proiectate pentru o afluenta atat de mare de vizitatori. Nici nu vreau sa ma gandesc cat vom astepta in purgatoriu, ca sa ne vina randul la Judecata de Apoi (parca ma si aud strigata: Akecsandra Malairan, nu, Mai-la-rau, nu, Malaieru, nu, pardon Malairau.Tragic). Apoi sunt convinsa ca un heruvim stresat si suprasolicitat ne va incurca dosarele, si se vor produce o groaza de erori de procedura. E posibil ca unii pacatosi notorii sa ajunga in Rai, iar altii, drept-credinciosi blajini, sa arda in focurile Gheenei, si asta pentru ca Sf. Petru va fi peste masura de obosit, judecand sase miliarde de suflete. Desigur, la un moment dat, greselile se vor repara, dar va imaginati cam cum ar fi sa petreceti 300 de ani in cazanul cu smoala dintr-o simpla greseala? Si ca sa nu cumva sa uitam ca suntem romani, cu siguranta vor fi unii care vor incerca sa-si cumpere locuri in fata, la Marea Imbulzeala. Tot ce putem noi spera este ca Acolo Sus, cineva se gandeste  la toate astea, si s-a apucat deja de organizat, nu ca primarii pe timp de iarna, care se mira ca in decembrie ninge. Insa, daca Acolo Sus, toata lumea sta cu mainile-n san, huzurind pe nori pufosi si jucand domino cu ingerasii, atunci, adevarat va zic voua, ne asteapta vremuri grele si dupa Apocalipsa.

Ok, fie, sa zicem ca m-am impacat cu ideea. Sa vina sfarsitul lumii in 2012! Dar nu oricum, ci cu niste conditii: vreau ca pana atunci, un an, nema scoala(plus media 10 la latina, asa, ca de despartire permanenta), granitele larg deschise, moarte manelelor si adeptilor infocati(a.k.a. Cocalari si pitzipoance.ro), sa fim atentionati dinainte daca ne vom reincarna in cine-stie ce galaxie indepartata sub orice forma, iar sfarsitul asta sa vina in liniste,cand dormim cu totii dusi.

Exista totusi niste teorii conform carora in decembrie 2012 nu va veni sfarsitul definitiv al lumii, ci doar al lumii materiale. La acea data va incepe o noua epoca, exclusiv spirituala, in care fiecare dintre noi va intelege cu adevarat cine este. Tot aceste teorii sustin ca vom continua sa ne bucuram de lumea in care traim „numai prin intermediul constiintei”. Nu inteleg exact cum vine asta, dar banuiesc ca intr-o epoca exclusiv spirituala nu va mai trebui sa ma trezesc pe la 6 dimineata, sa suport inghesuiala si babe tataind pe langa mine in autobuz, comentariile lor despre”tineretul din ziua de azi”, toate replicile penibile de agatat, telefoanele cu numar privat de la Vasile sau Mihai(prietenii stiu de ce:)) )si apelativele gen: „hei, papusa, pisi, etc. Hai zat, ca sa ma exprim cuminte. Teoretic, in 2012, vom intra intr-un fel de concediu vesnic, in care vom face ce ne pofteste sufletelul, iar daca vom vrea sa ne intalnim, din cand in cand, cu vreo constiinta-prietena sa bem un ceai simbolic, o vom putea face fara a astepta maxi-taxi in frig si ploaie, pentru ca nu va mai trebui sa ne transportam corpul. Haleluia.

Dar atata timp cat e vina altora, nu ma deranjeaza. Orice catastrofa care nu se intampla din vina ta e mai usor de suportat. Sunt foarte multumita daca sfarsitul lumii se produce din cauza alinierii planetelor, a inversarii polilor, a asteroidului cu nume de masina, sau a lui Superman caruia nu i-a sunat ceasul desteptator la timp sa vina sa prinda planeta. Important este ca Apocalipsa nu se produce din cauza ca prefer sa stau eu in baie cate 2 ore uneori, ca imi cumpar iarna cate un mango adus cu avionul de pe cealalta parte a globului, ca arunc plastic la gunoi, sau ca nu iau in seama toate actiunile de voluntariat la care as putea participa. Ma voi simti ca atunci cand m-am jucat cu intrerupatorul veiozei o ora, pana cand s-a spart becul si a cazut lumina in toata casa. Ca sa aflu mai apoi ca era pana de curent in cartier. In concluzie, va fi o Apocalipsa relaxanta.

Episodul 5 – Ziua (aproximativ) libera

Uite ca nu ma lasa sufletul sa nu continui cu relatarile de vacanta, si traznaile pe care le-am facut in Franta. Deci… bucurosi ca scapasem seara trecuta fara nicio intoxicatie alimentara de la Mecul nostru (pai, in caz de forta majora, mai apelam si data viitoare la el), ne trezim si noi ca boierii la 9, pentru ca am ales sa viziam Tour Eiffel, in loc sa mergem la Disneyland. Asadar avem parte de un start al zilei mai lejer, putem sa ne savuram micul dejun in pace si liniste .App., eu sunt tare curioasa cum de francezii nu sunt jumate bolnavi de diabet zaharat. Adica, Doamne, Dumnezeule, singurul lucru care nu era dulce in tot micul dejun era cafeaua, a, si iaurtul, dar si ala se presupunea la un momnedat ca trebuia sa fie de fructe. In rest, totul avea o cantitate de zahar sanatoasa. Incepand de la paine, pardon, pandispan, care era de vreo 5 feluri: simplu, cu ciocolata, cu stafide, si alte minuni, etc, apoi toate toppingurile posibile pt. acest pandispan: finetti, miere, gemuri de toate neamurile…cahhh, mult prea dulce. Trecem la cerealele care si alea erau ori cu ciocolata, ori cu fructe, deci dulci, cascavalul, care of course, era dulce si o cu crusta neagra, cam ciudatica,ceaiul, cu o aroma…nedefinita, dar cel mai impotant… dulce, si sucul de portocale( macar asta ce ne mai salva), dar, ma rog, v-ati prins voi. Revenim. Deci, primul, si cel mai important in agenda noastra: Tour Eiffel. Asa ca, frumos ordonati(aiurea), pornim catre minunata nostra statie de metrou, ca sa ajungem in centrul orasului. Dar stati, ca nu-i totul asa simplu cum ar trebui. Mai intai chinuie-te, fa rost de o harta cu liniile de metrou, pt. ca francezii n-au 3 linii paduchiose de metrou, ca noi. Ei se respecta si au vreo 10. Drept urmare, si noi trebuia la un momen dat sa schimbam o data sau de doua ori linia.Facem rost si de harta, ne certam care cum , unde schimbam si pe unde o luam, ca sa ajungem unde trebuie, iar in sfarsitul sfarsiturilor, stam la coada sa ne luam si bilete pt. toata ziua. Aleluia. Reusim sa nu ne ratacim in subteran, ajungem si in centrul orasului, si incepem sa stabilim traseul. Dar mai intai trecem si noi ca omul, frumos pe Champes-Elisee, care era ornat de sarbatoare (avand in vedere ca in 2 zile era Ziua Nationala a Frantei), luam cu asalt Sephora (baietii raman la reprezentantele Mercedes si Peugeot), trecem pe langa cartierele generale ale celor mai renumiti designeri : Louis Vuitton, Prada, Guci, Dior, & Comp., vizitam si Arcul de Triumf, si dupa, ne mai plimbam, ne mai invartim, luam masa la un alt Mec(probabil cel mai aglomerat din toata Franta, dat fiind ca era pe Champes-Elisee, ne distram cu porumbeii de pe acolo, si pornim, agale, catre turn. Pe drum, intalnim un hotel in fata caruia asteptau o groaza de lume, si cameramani si de men in black si masini super luxoase, dintre care si un Mercedes de ne-a picat fata. Ne bagam si noi in seama ca tot romanul si aflam ca acolo statea Bono, care tocmai trebuia sa iasa la o plimbare. Vezi domle’, ce inseamna Parisul? Celebritati la tot pasul. In fine, ne continuam drumul, desprinzandu-i pe baieti cu greu de acea masina, ajungem si la pasajul in care avusese loc accidentul fatal al lui Lady Diana, si behole, in front of us, the big bad tower. Avem noroc ca profele au avut spirit organizatoric si au trimis cativa baieti sa stea la rand pentru noi, ca sa nu stam toti gramada, sa ingrosam o alta coada kilometrica. Facem rost de bilete relativ repede, suportam injuraturile strainilor, unii mai amabili ca altii, in special o anume madam  din Spania, care atunci cand i-am explicat ca : You know, we have tickets, we are a group, we have priority, a inceput: Io ne t’indende iha, mais bla bla bla(sunt convinsa ca n-am scris corect, avand in vedere ca nu le am cu telenovelele neam). Si dupa ce turuie ea ce turuie intr-o minunata spaniola mai mult sau mai putin vulgara, sa prinde cu ambele maine de gard, si treci daca mai poti. Situatia, ar fi fost de altfel comica, daca nu era mai mult de-a rasu-plansu pentru noi. Jumatate de grup deja inaintase binisor, si ne facea semne disperate sa venim dupa ei, noi ciu-ciu. Madam e ferma pe pozitii. Pana la urma ne slaveaza o profa, sau parca asa, reintregim oastea pierduta, si gramada sa urcam in turn.Ba pe cateva scari, ba cu liftul, ajungem la primul nivel. De aici, stai la coada pt al doilea. Profitam de timp, si facem cateva poze, in timp ce observam una bucata bonbon de baiat care era liftier. Contempland acest Adonis urban, ajungem si la nivelul 2. Alte poze, alt admirat, mai o barfa, ceva, si acum e acum, ne indreptam spre varful turnului. Din cate retin, cativa certati cu inaltimile au refuzat sa mai urce, si au zis ca ne asteapta la 2. Treaba vostra. Drept e, ca ne-au tremurat o idee picioarele in lift, cand aveai numai sticla in jurul tau, si vedeai ca urci, si tot urci, si tot urci…La 3, din fericire, exista plasa de protectie. Nu ne-au mai iesit noua toate pozele bine, cu fundalul asta de sarma, iar cand scoteai mana prin grilaj ca sa faci una mai reusita, iti cam tremura  crenguta, dar in fine, totul bine si frumos. Coboram, iar dam de bunaciune, lucram la o misiune sub acoperire cu Raluca in frunte ca sa-i facem si o poza(daca s-a prins sau nu tipul, asta e, oricum nu cred ca eram nici primele, nici ultimele care faceau chestia asta), si la un moment dat observam noi niste specimene care semanau izbitor cu rasa Cocalarus maximus de pe la noi. Ne dam coate, susotim: bai, in ce hal seamana astia cu daramatii de pe la noi: ghiul in ureche, tricouri albe, mulate, semnate adibas, sau cobra, si gel, muuult gel in par. And guess what? Daramatii vorbeau romana. Valei frate, nici aici nu scapi de parazitii astia sociali. Ajungem, intr-un sfarsit din nou cu picioarele pe pamant, si ramanem cu vreo 2 ore de facut ce vroiau muschii nostri. In principal, am facut cercul pacii pe iarba de langa turn, intr-un parculet :)) . Si dupa, am plecat la shopping, ca sa nu ne iasa din mana, Doamne, fereste. Magazine, gasim, bani, cheltuim, turci, intalnim in aceste magazine (Hagi, Galatasarai), si cu mainile pline de sacose, back to the rest of the tribe. Si ca tot am zis de turn, imi vine in minte o intamplare petrecuta aici, in timp ce savuram cea mai mare inghetata posibila. Noi, ca fetele, mai ales intr-o tara necunoscuta,ne perminteam sa discutam cu voce tare (hmm, hmm, barfim). Si la un moment dat, ne acosteaza 3-4 necunoscuti, din care unul cu o camera de filmat in mana, iar altul cu o peruca neagra si creata in cap, mustati desenate cu markerul, si o salopeta albastra pe el. Si tipul cu camera intreaba: Parlez-vous france? Eee, si noi acuma, ca da, ca har mar, pana la urma o dam pe engleza. Si explica baiatul frumos ca organizeaza petrecerea burlacilor pt prietenul lui , aici de fata (adica ala costumat), si trebuie ca tipul sa stranga nu stiu cate semnaturi pe salopeta. Dar nu oriunde, ca vorba aia, se respecta si francezii, ca doar nu-s degeaba natie de gay. El vroia semnaturi pe fund. Ne bufneste rasul ne uitam una la alta, si pana la urma, spunem: de ce nu? Pacat ca nu ne-a facut nimeni poza. Banuiesc ca toata faza ar fi fost…dementiala, privita din afara.Si uite asa cu francezii astia. Asa, si acum revin la cercul pacii. Strangem randurile, si ne pregatim sa mergem in croaziera de pe Sena. Alta coada, alti straini, alte amintiri nebune. Pe vas dam de un alt ghid numai bun de contemplat (pana la urma poate ca asta e un criteriu foarte important de angajare la ei), care saracul, stia discursul in cateva limbi. Bine, noi puteam sa ascultam si in translatoare, care contineau si chineza, japoneza, ma mir ca nu si mandarina. Dar parca tot mai bine suna cu vocea originala a tipului. Si avea si un accent… mama- mama. Din nou poze, admirat, etc, deja cunosteti procedurile standard. La intoarcere, pentru ca deja se lasase intunericul binisor, am admirat si turnul Eiffel luminat. Superb, e putin spus. Dar fiindca era deja cam 10 seara iar noi eram franti, am decis sa incheiem ziua, cat inca ne mai tineam pe picioare. Prin nu stiu ce minune, a venit autocarul si ne-a recuperat. Si la hotel cu noi. Ca la noi ziua se incheia undeva pe la 2-3 noaptea, asta e partea a doua, dar mai conteaza? Noi sa traim.

Peripetii straineze: episodul 4 – First day in Paris

Da, am ramas cu o restanta: continuarea minunatelor peripetii straineze :)) . Am ajuns noi in fine in Paris. Yeyyy. Vremea: bunicica, desi norii ne zambeau cam urat si gri. Prima destinatie: Versailles. Interesting, very intresting. Ramanem uimiti cat de fluid e traficul in Paris, pt. ca in Bucuresti probabil ai fi stat 15 ani prin tot orasul, pana sa ajungi unde vrei. So far, so good. Ei, dar stai tu mama sa ajungi in fata palatului. Usi masive, aurite, iar in fata lor: o mare de autocare de pe tot mapamondul. Si vine intrebarea fireasca: unde au intrat toti? Dupa ne-am dumirit ca jumatate asteptau la coada. O, God, si ce coada…A intrecut oricare alta pe care am vazut-o noi vreodata. Really. Insa, spre uimirea noastra, aceasta „coada” sa misca destul de repede. Chiar incepeam sa prindem sperante ca vom ajunge in palat inainte de inchidere(cu toate ca era abia 10 dimineata). In fine, intram, incepe nebunia pozatului, orice, din orice pozitie, intr-un fundal sonor asemanator turnului Babel. Auzeai franturi de conversatii in limbi pe care nici macar nu le recunosteai. Iar viteza de deplasare era a5-a, rezultand intr-un circuit ultra-rapid prin palat. Ma rog, multe tablouri, majoritatea cu locuitorii din anumite perioade (ceva gen hi 5-ul acelor vremuri, pt ca toate roialitatile erau infatisate in hainele cele mai de pret, cu potaia prefarata, sau alte lucruri de genul). Si urmeaza piesa de rezistenta: gradina, din care noi am vazut maxim 5 %, din atatea hectare, pline cu plamieri, copaci tunsi la linie, flori de toate soiurile, lacuri artificiale, fantani, statui, chiar si o orchestra, intr-un cuvant, o feerie generala.Reintregim gloata, incercam sa iesim dupa ce ne pierdem de vreo 3 ori prin palat, dupa care ne pregatim sa infruntam asaltul negrilor cu turnulete(5 for 1 euro, 5 for 1 euro, asta era sloganul lor). Dupa ce cumparam turnulete pentru tot familionul, si nu numai, regasim si autocarul, si pe-aici ti-e calea…catre Domul Invalizilor(a.k.a. mormantul lui Napoleon Bonaparte). Deja ne-am obisnuit; coada, bilete, vizitat, iesit, rasuflat usurati, cautat restul colegilor. Dar pana sa plecam, foamea ne-a dat tarcoale. Si a facut-o exact la momentul potrivit, pt, ca acolo am dat peste the best baguettes. EVER. E adevarat, 5 euro bucata, insa ne-am simtit ca-n Rai. Ok, next: Notre Dame. Aici mai intalnim una bucata romanian gipsy, care era saltat de politai, si o alta minunata coada. Dar de ce sa fim noi civilizati? Nee, nu eram cand s-a predat conceptul asta. Si cu deviza: divide and concour, noi ne-am impartit frumos in grupulete de 2-3, si ne-am, infiltrat cat mai aproape de fruntea cozii.Am ignorat cu desavarsire privirile suspicioase ala strainilor(ca doar asta era probabil singura data cand ne-ar fi vazut), am intrat, am pozat, am vizitat, am  injurat aparatele care ramaneau fara baterie, am iesit, si off to shopping cu noi. Buticurile de pe langa catedrala erau pline cu tot felul de maruntisuri. Din nou, ne gandim la cei de-acasa, ni se face mila de ei, le cumparam cate ceva, grosul il pastram pentru noi, si morti de oboseala, ne indreptam pe jos catre cea mai apropiata gura de metrou care sa conduca spre hotel (mai precis la mama naibii, in mijlocul negrilor). In cale, dam si de Tour Eiffel, ii spunem Hi…Bye…, gasim metroul, chiar si locuri(sunt bine crescuti francezii astia..:) )si pe-aici ti-e drumul. Ajungem la hotel, murim de foame(noroc ca era un Mec langa noi…cam jegos, dar never mind), si doamne, somn de voie, pana pe la 9, pentru ca aveam zi aproximativ libera a doua zi. 😀 . Cam asa si cu prima noastra zi in Paris. 4 more to go. Dar despre ele, data viitoare. Kisses, D.

Peripetii straineze episodul 3: Cum am speriat noi Strasbourgul

Daa, si iata ca minunata noastra calatorie continua. Azi vorbim despre Stasbourg. Sau mai bine zis de ce am facut in Strasbourg. Trecand peste faptul ca am dormit aproximativ 4-5 ore, asta daca am mai avut timp de asa ceva, si ca „omul negru” de pe holuri nu ne-a lasat sa facem vizite nocturne 😉 , am pornit spre centrul orasului. Si aici , ce sa vezi? Ditamai cortul cu „Romania, land of choice”, exact vis-a-vis de catedrala Notre Dame (da, tot asa se numea). Chestia ciudata a fost ca noi nu eram tocmai fericiti la vederea lui, deoarece stiam ce impresie puteau romanii sa lase natiilor straine.Si Doamne, nu ne-am inselat deloc. Partea mai proasta este ca si noi am contribuit putin. Ups :)) . In fine, intram noi frumos in catedrala, facem poze, admiram, iesim, mai facem poze, the usual. Eee, si ce vedem noi  acolo? Doua statui umane. Ce facem noi cu ele? (e, hai, nu va ganditi la prostii) Poze, normal. Si cum noi eram obisnuiti sa intalnimi orice alte natii, numai de romani nu, ne-am permis sa mai facem si vreo 2 glume pe seama lor.Terminam cu pozele, cu tot, punem banii in palarie, si ce auzim noi?: ” Va multumim, sa mai treceti pe la noi.” Mda, va imaginati ca am disparut de acolo in secunda 2, murind de ras. Dar ce, sa scapam noi cu atat? Nooo. Dupa doi pasi, auzim din spatele nostru: „Aaa, dar de unde sunteti fetele?” Ne intoarcem ca traznite, si vedem o piranda cu tot cu puradelul aferent ascuns printre fuste. Ee, si ca sa nu fim si noi neamuri proaste, am intretinut putin conversatia.Asa am aflat ca tanti era de prin Targu Mures, ca strainii sunt reci, ca nu stiu sa se distreze, si ca doar nevoia de bani o tine pe ea acolo.Bine, ce-ar fi putut sa spuna ? Ca e raiul pe pamant? Scapam si de tanti asta, si ramanem cu o ora si ceva de program liber. Purrfect! Am decis sa vedem cam cum era treaba cu cortul nostru din mijlocul Strasbougului si gasim acolo mici la 1 euro bucata, bere la 2 sau 3 euro (sau era mai mult?), dar cel mai important, un carusel 😀 . Baietii au zis ca ar fi sub demnitatea lor sa urce in asa ceva. Dar noi am revenit frumos la varsta de 2 ani, si hopa sus in carusel. Dar ce urmeaza a fost sublim :)) . Langa minunatul cort romanesc avea scena o fanfara romaneasca. Care, culmea, trebuia sa interpreteze exct cat am fost noi acolo. Si noi sa stam sa ascultam ca tot francezu linistit? Nooo, da’ ce ori am tampit? Noi am pus frumos toate bagajele in mijloc, si am incins o hora de se uitau oamenii la noi ca la felul 17. Si ghiciti cine era in mijloc? Hai ca nu va dau mai mult de 2 variante, pt. ca e evident 🙂 . Ghida, of course(cu tot cu batul fluturand in aer, si esarfa de culoarea jegului murdar). Nu am idee ce impresie am lasat cu totii, pot sa apreciez doar ca a fost una unica. Mai mult nu pot sa ma pronunt. In alta ordine de idei, terminam si hora, ne strangem jucariile, si plecam spre Parlamentul European. Vedem ca macar aici ne infratim cu Rusia (adica suntem vecini de steaguri, nimic mai mult). In mod ciudat, evenimentele neprevazute chiar au lipsit. Toata lumea a fost calma si cuminte. Chiar si in Reims, urmatorul oras vizitat, iar apoi tot drumul spre Paris. Cred ca eram obositi morti, ca altfel nu-mi explic. Ca pana la urma urmei, am strabatut cam 2-3 tari cu autocarul. Fun, nu? Dar stati asa, ca acum intram in Paris, si cautam hotelul tocmai la mama ciorilor, la periferie, in „zona c”, adica in ditamai cartierul de negri. Great! Dar aici incepe o alta parte a povestii, pe care o pastrez pentu episodul urmator 😛 . Keep reading.(and don’t forget to comment). Until next time, keep smiling 😀 . Dee.

cortul cu potential…turistic :))

 

Peripetii Straineze, episodul 2

Din cate imi amintesc, am ramas cu povestioara noastra in Budapesta. Boon. Plecam pe la 7 jumatate (again, orasul gol golut, nici tipenie de om), cu destinatia Strasbourg. Madam Ghida e din ce in ce mai stresanta. Deja ne dam seama ca pentr. ea e cam imposibil sa rosteasca o fraza corecta din punct de vedere gramatical. Off, romana, mama ei, ca multa treaba au mai avut femeile de serviciu pe timpul ala. Si spun „timpul ala” ca nu cumva sa va imaginati ca madam a noastra era cine stie ce prospatura. Nici pe departe. Era o chestie batrana, scofalcita, cu o nuanta de blond spalacit pe cap, dar imbracata dupa ultima moda…a anilor 1970 toamna. Si cum trebuia sa-si ia rolul de ghida in serios, cica trebuia sa mearga in fata noastra, cu nu stiu ce chestie in mana. Nimic ciudat pana aici.Dar de ce sa fie tanti o fiinta normala, sa ia o umbrela, sau ceva de genul.Noooo.Ea a trebuit sa ia un bat,in varful caruia a lipit un batic, in orice caz, o chestie slinoasa, de culoarea jegului murdar, care cica se vroia alba. Yeah, right. Noi ne prefaceam ca tanti nu-i cu noi. Pe bune, si voi ati fi facut la fel .Ajungem in Germania, vizitam ca prin vis orasul Munchen, si plecam spre Franta. Ooo, Doamne, ca multe mai avem de indurat pana acolo. Diferenta esentiala dintre infrastructura din Romania si cea din stainatate e reprezentata, in primul si primul rand, de autostrazi. Sute, chiar mii de kilometri, ce leaga tarile fara niciun stres. Ceea ce nu a luat in calcul tanti ghid era ca noi mergeam de vreo 6 ore, si eram abia pe la mijlocul autostrazii. Si ajungem iar la pipi. Inevitabil. :)) Chestia e ca totusi suntem fiinte umane, mai avem nevoie de una alta, din cand in cand, si mai ales la una alta. Si asa se naste Clanul Vezica, care decerneaza premiul Vezica de aur in fiecare zi. Doamne, si multi ne mai luptam pentru acest prestigios trofeu. Cam tot autocarul. Noroc ca au inventat astia Shell-urile, si le-au pus pe autostrada. Ca altfel eram mancati. Sau mai bine spus uzi? In fine.

O alta intamplare demna de istorisit a avut loc pe undeva tot printr-un orasel din Germania, unde oamenii, din lipsa de ocupatie, castigau si ei un venit prin fabricarea ceasurilor de perete cu cuc. Daca va ganditi de pe acum la lucruri mai putin ortodoxe, eee, sa stiti ca si ghida se gandea tot acolo. Si incepe discursul:” Si nemtii au bagat cucul in casa din lipsa de ocupatie, ca sa-l tina la caldurica” sau ” Aaaa, uitati ce intreaba Fane(soferul):Ce s-a inventat mai intai? Casa sau cucul? Sau care unde a intrat?” sau „Locuitorii acestui oras concureaza intre ei sa vada care au cel mai mare cuc(de ceas).” Si la sfarsit vine completerea”Dar sper ca va gandeati la lucruri serioase, nu la prostii”. Noi da.Ea…numai Dumnezeu stie, dar cred ca nu Si-a dorit niciodata.

Ajungem, dupa indelungi chinuri si in Strasbourg, undeva pe la 1 jumate noaptea. Iar urmeaza cautatul bagajelor in bezna, inghesuirea la receptie si impartitul cheilor.Eee, si aici surpriza: Incepe madam(da, tot ghida din pacate): cutare si cutare in camera cutare, cutarca si cutarca in camera cutarica, camera soferilor…cheia asta ramane la mine. Ooopa. Deci pana la urma tantii chiar se gandea la prostioare mai devreme. Nt,nt,nt,nt, si zicea de noi.

Cam atat si pentru seara aceasta. Urmeaza ep.3 : Romanii sperie Strasbourgul. Until next time,remember to be nice to each other, and try not to be so stubborn. It doesen’t help. Best of luck. D.

Hello new world

Doamne, bietul blog mai-mai ca nu a intrat in moarte clinica.Atata de mult mi-a pasat de el in vacanta…incat ar putea sa ma dea in judecata pentru neglijenta crunta. Dar hai sa-mi  salvez reputatia si sa-l mai scot si pe el din anonimat.

Si ca tot vorbeam de vacanta (scuze, nu vreau sa rasucesc cutitul in rana, stiu ca o vreti cu totii inapoi), as avea ceva de zis. It was the best. Ever. Adica na, ce as putea spune dupa ce am vazut vreo 4-5 tari? Normal ca a fost mai mult decat extrem de foarte super bine 🙂 😛 . Dar am sa va scutesc de prea multe detalii inutile si am sa ma rezum la partile mai funny. Sa incepem cu inceputul.

Seara,frumos, cald,11 noaptea, gloata de plozi care abia asteapta sa iasa din tara, si normal, parintii si mai bucurosi sa scape de odrasle vreo doua saptamani(asta daca nu ne bateau la cap cu tampenii absolut inutile si fara nicio logica la momentul respectiv.) Si asteptam, si asteptam, se face 12, mai asteptam putin,(vine azi?), si se face 1, apoi 1 jumate (acum pe bune, isi bat joc de noi?) In sfarsitul finalului, vine si nenorocirea de autocar. Acum pazea, ca toata lumea buluc sa prinda locuri. Plecam, dupa indelungi chinuri, ne ratacim inainte de Braila (da, Braila, nu am gresit), gasim si drumul pana la urma, si tine-o tot asa pana la vama (somn usor, si inghesuiala fericita). Ei, aici stai cat pe naiba pana isi face mila un vames ungur sa vina sa-ti controleze actele.( O fi suparat pe viata, sau asa e fata lui in general? Never mind.) Dar vaai, am uitat de partea esentiala a comediei: madam Ghida. Cine s-o bage in seama pe cucoana, cand am plecat din Galati? Noua ne picau ochii in gura de somn, tantea aia a baiguit ea ceva la microfon, si ne-am inteles cu totii..NOT. But just you wait. La opririle obligatorii am inceput sa realizam ca isi ia rolul putin cam prea in serios. De exemplu, partea cu toaletele. Inaintea fiecarei opriri, la microfon se auzea un anunt cam de genul:” Deci acum vom opri pt. … minute. Toaletele sunt in cutarica loc, deci peste … ne reintalnim cu totii inapoi, rezolvati cu toate nevoile. Sa nu aud pe nimeni dupa ca vrea la pipi. Ca nu oprim.”Scuzati vocabularul si exprimarea, dar chiar asa vorbea tanti. Iar noi in gandul nostru: Gosh, am inteles, woman, nu avem 3 ani. Bine, initial am crezut ca face chestia asta ca sa nu mai repete mai tarziu. Dar noooo, ti-ai gasit. La fiecare oprire, pipilica era al doilea cuvant folosit, ca frecventa. De acum, daca e sa ne intrebi, vom sti cu siguranta unde sa gasim o toaleta in Budapesta, Salzburg, Strasburg, Paris, Munchen sau Viena. Cu siguranta. Trecem peste. Pana sa ajungem in Budapesta, facem un popas pentru un gulas. Deja observam caracterul dragut al ungurilor, mai ales catre romani. Pana si la baie aveam anunturi puse, ca pentru cretini.Dar nici aici nu pierdem prea mult timpul, ca doar ne asteapta Budapesta. Un oras cel putin ciudat, luand in considerare faptul ca la 7 seara, cand am ajuns noi acolo, nu era nici tipenie de om, iar toate magazinele erau inchise. Adica pe bune, astia sunt natie de gaini, de s-au dus la culcare asa devreme? Gasim si hoteleul, care este chiar ok.Pentru o noapte merge.

Ma opresc aici, deocamdata, dar promit sa continui cat de curand cu peripetiile noatre din vacanta. Si va asigur ca partea juicy abia acum urmeaza. Until next time, happy reacomodation at school:)) .D,