”Dulcele” drum spre casă

Let the party games begin…spuse studențimea autohtonă eliberată de stresul ultimelor examene. Fie vremea cât de rea și notele peste ori sub linia sfântului 5, orice student care se respectă trece de la dieta cu cafeină, energizante și ore puține de somn la cea cu alcool, ore puține de somn și încă ceva alcool. Iar după ce și ultimul neuron a fost amorțit și constrâns să uite de persecuția multor materii înghesuite la un loc într-un timp atât de scurt, dragul nostru student își aduce aminte că este în vacanță, iar părinții îl așteaptă acasă ca pe pâinea caldă să-l hrănească cum trebuie, pentru că știu ei mai bine că bietul de el a slăbit kilograme bune de la atâta învățat. (Bineînteles, vorbesc în numele celor din provincie, pentru care studențimea e o experiență mult mai palpitantă, din foarte multe puncte de vedere, pe care le voi detalia cu altă ocazie).

Anyway, echipat cu toate caserolele din dotare, strânse cu sârguinciozitate pe parcursul ultimelor 3 săptămâni (pentru că cine mai are timp să dea pe-acasă cu examene din 3 în 3 zile…acum vorbind de cazurile fericite) tânărul nostru se îndreaptă cu inima-mpăcată spre gară ori autogară. De aici înainte voi relata din experiența proprie de sâmbătă dimineață, nu că ar fi ea cu mult mai specială în comparație cu altele, însă este cea mai recentă.

Așadar: Locație- Gara de Nord, ora 9:00, trenul IR București-Galați. Ar trebui totuși să menționez că peripețiile au început pentru mine încă de la metrou. Nu știu de ce, însă metrourile din diminețile de week-end mi se par cele mai dubioase. Parțial pentru că sunt goale, iar sunetul ce răsună prin tuneluri mă duce puțin cu gândul la secvențe din filmele horror ieftine, parțial pentru că cei care totuși circulă cu metroul sunt cei mai buni reprezentanți ai ”faunei” diverse a Bucureștiului, care în timpul săptămânii nu scapă cu una cu două de vigilența paznicilor de la bariere. Iar mirosul de ”Adio Mamă” la 250 de ml se apropie ca efect de shot-ul de tequila, cu siguranță, depinde doar la ce distanță stai de respectivul specimen și cât/dacă ai reușit să mănânci ceva pe ziua în curs. Să revenim, însă, în Gara de Nord.

O altă precizare: trenul către Galați cred că este cel mai aglomerat cu putință care pleacă sau ajunge în București. Nu cred că am avut până acum plăcerea unui compartiment gol, nici măcar în timpul săptămânii, când ”tineret(ul) mândria țării” teoretic vegetează prin băncile de curs. Și-atunci te-ai aștepta ca CFR-ul să facă ceva în această privință. Ți-ai găsit… Sâmbătă însă am avut parte de o călătorie cu totul și cu totul specială. La cei de-acum 6 ani de călătorie frecventă cu trenul și încă pe-atâția de plimbări ocazionale, nu mi-a fost dat nicicând să întâlnesc o astfel de garnitură de tren. Înțeleg că economia noastră e atât de bună încât nu mai producem vagoane în mediu intern și ne mulțumim cu rebuturile altora, ca în cazul tuturor mijloacelor de transport în comun din țară, însă dacă tot cumperi ceva la mâna a doua, măcar asigură-te ca iei ceva pe măsura nevoilor tale. Să detaliez, zic. Imaginați-vă doar atât: 4 vagoane supraetajate. Portocalii și supraetajate. Până aici, nimic prea straniu. Dar aveți puțintică răbdare căci pe-afară o fi el vopsit gardul, însă înăuntru nu e doar leopardul, ci toată grădina zoologică. Înghesuită în aceeași cușcă. Pe culoar aveam cu greu loc eu. Bagajul a încăput, cu chiu, cu vai, pe lateral. Și nu era din cele mai mari pe care le am în dotare, așa că nu mai e nevoie să va spun de soarta celor mai năpăstuiți ca mine. Dar până la bagaje am uitat să menționez că în CFR, vagoanele se numără așa: 1b, 1c, 1d, 1a. Iar locurile din vagoane, cam pe același sistem. Să mai adresăm ”urări de bine”? Mai e cazul? Mai avem cui? Revenind. În vagon se merge pe principiul: Ți-ai găsit locul? Apoi aici rămâi înțepenit, mămică. Ți-e rău? Să-ți fie rău în scaun. Vrei să ajungi la toaletă? Mai bine nu. Ai înțepenit? Asta este. Vrei să vorbești la telefon fără să afle și restul compartimentului ce-ai făcut tu aseară? Dar de ce? Pai mămăița de  lângă nu trebuie să povestească și ea ceva acasă? Și exemplele pot continua. Nu degeaba am zis că ți se poate face rău într-o astfel de atmosferă. Cuiva chiar i s-a întâmplat să se scurgă pe lângă ușă în momentul în care s-a ridicat să găsească ceva aer mai putin respirat. Și în astfel de cazuri te întrebi de ce dai o cârcă de bani pe bilet, când condițiile sunt cum sunt.

Dar am ajuns vie și nevătămată acasă, cu o experiență în plus de povestit. În curând am să capăt imunitate la așa ceva, presupun. Sper ca drumurile voastre să fi fost mai plăcute. Aștept (sau nu chiar) înghesuiala de la finalul vacanței. Cine știe ce peripeții mai experimentăm atunci. Until then, vegetare plăcută vă doresc, pentru că eu una, asta intenționez să fac. Yours, D.

Dee2theriver 2.0 sau ce se întâmplă când îți regăsești blogul…

First of all, trebuie să menționez ca blogul de față s-a arătat pentru prima dată la lumina zilei undeva în 2009, so have mercy. Postările rămase de pe-atunci (nu foarte multe la număr) sunt cele care au obținut ”sfântul 5” la reexaminarea din prezent. Fapt care pe de o parte mă bucură, știind ca înca de pe-atunci neuronii mei erau în stare să producă ceva citibil. Pe de altă parte, însă, mi-am adus aminte de primii ani de liceu, pe care nu îi pot numi decât inocenți. Și nu numai în materie de scriitură. În materie de orice. Eram la vârsta la care tot ce zbura se mânca, iar lumea era atât de bună încât unicorni înaripați zburau pe nori pufoși iar câinii umblau cu colaci în coadă în loc să te muște la colț de stradă, ca acum. În orice caz, multe s-au schimbat. Am terminat și liceul și jumătate de facultate, fatidicul 2012 a trecut pașnic, ca vântul și ca gândul, vampirii sunt out, lăsând locul lor zombilor, iar cariera de jurnalist la care visam am abandonat-o pentru ceva puțin diferit. Ce a rămas neschimbat? Încă nu am pus piciorul în State, dar nu-i timpul pierdut și încă îmi place Levy (autorul, nu altceva). Veți înțelege voi de ce am făcut aceste referiri daca vă aruncați privirea peste ”operele” anterioare.

Anyway, probabil vă întrebați de ce am scos blogul de la naftalină. Marea mirare a fost că el mai exista, după atâta amar de nefolosință. Ideea e că viitoarea carieră ”fulminantă” pe care o am în vizor momentan cere să-mi cam exersez talentele în fața marelui public internaut, il capo di tutti capi când vine vorba de critică. Și-apoi, în ultima vreme am dat peste o grămadă de lucruri faine, de la filme și cărți pâna la site-uri și alte cele (preaslăvit fie Stumble) pe care, inimă largă și încăpătoare cum sunt, mă gândesc să le împărtășeșc cu voi. Așadar veți întâlni de toate, de la recomandări presărate din plin cu păreri personale, până la mini-povești urbane și cel mai probabil fragmente din dubioasa-mi imaginație. Tot ce am să cer este puțin timp de reacomodare cu blogosfera. Dacă ce am eu de spus va avea vreo relevanță îmi vor spune cifrele din dashboard și comentariile voastre. Promit solemn doar atât: că n-am să mă las de meserie până n-o să-mi iasă cât de cât bine.

Până una alta (adică până mă hotărăsc despre ce va fi primul articol din noul Dee2theriver) vă las să vă amuzați pe seama bazaconiilor scrise acum câțiva ani. Pentru sugestii și reclamații, dați voi cumva de mine. Until next time, D.