Mai tineti minte?

Acesta se vrea a fi primul din posturile legate de toate traznaile pe care le faceam in copilarie, demult, pe vremea cand la scoala ne duceam cam 4 ore pe zi, maxim 5, ajungeam acasa, mancam, ne schimbam(asta daca mai reuseam), si dadeam adunarea generala in spatele blocurilor. Lucruri de facut gaseam, slava Domnului, de ne luau parintii cu japca pe la 8-9, in casa. Nu ne era niciodata foame, daca ne era sete, ori mergeam in parc, unde gaseam vesnica tasnitoare, ori faceam cheta si puneam de 3 pahare de sifon, care ajungeau pentru 10 copii. Iar in rest, ne jucam. Orice, in continuu, fara sa obosim, fara sa ne plangem ca ne-am lovit, si dand dovada de tot fair-playul din lume. Nu stiu care erau jocurile voastre preferate de pe vremea aia, dar eu am in minte o lista de 10, nemuritoare, pe vremea noastra, azi, pe cale de disparitie, unele, altele de mult timp uitate. Iata ce mai retin eu:

1. Ratele si vanatorii. Regele neincoronat. Aveai nevoie de o minge si pe putin 5-6 copii. Iar de minge faceam rost in cele mai frumoase moduri. Ori ciuspind-o de pe la un vecin care nu baga de seama, ori tipand in disperare la balcon dupa unul din parinti sa o arunce. Dupa vreo 2-3 ” Mamaaaaaaaa”, “Maaaaaamiiiiiii”,respectivul parinte isi facea aparitia, noi ceream ce era de cerut, si , in functie de dispozitia parintelui, primeam. Daca aveam noroc, mingea nu ramanea blocata in niciun pom, nu se spargea la contactul cu solul(asta in functie de etajul de la care isi pornea zboul; eu eram la 3, deci nu era vreun pericol prea mare), si nici nu ateriza in balconul altui vecin. Iar dupa urmau ore de distractie,de aruncat obiectul de la unii la altii, sau unii dupa altii, si recuperatul de pe sub masini.

2. Flori, fete sau baieti. ) Jocul asta se practica cu un scop. Asa afla lumea care la cine mai viseaza, de cand, unde si cum.

3. Ascunselea, cu toate derivatele sale. Pe la 8 ani, deja eram maestri in ascunsul dupa rotile masinilor, in buruieni, sau prin scari de bloc. Iar cand vroiam sa fim sadici, mai adaugam la sfarsit si un ” urma scapa turma”, de nu avea saracul copil niciodata norocul de a ne prinde pe toti.

4. Vazuta. Era sora mai mare si mai specializata a jocului precedent. Practicat numai de “majorii” peste 10-11 ani, presupunea impartirea pe echipe care faceau cu randul la ascuns. Aria de joc era considerabila, chiar si jumatate de cartier uneori. Iar asta presupunea ca aveam voie sa ne ascundem prin subsoluri sau poduri de bloc, pe acoperisuri, eventual, sau oriunde incapea toate echipa. In mod normal, timpul de joc era considerabil mai mare, si nu putine au fost datile cand ne prindea 9 seara prin vreun subsol de bloc, auzind zgomote ciudate.

5. Adevar sau provocare. Alt joc cu intentii perverse ) ): )) . Doamne, cate am mai patimit de pe urma lui. Fie ca era vorba de pupaturi, sau de batut la usa vecinului cu capsa pusa, si apoi fugit in viteza a5-a, provocarile se dovedeau intotdeauna a fi greu se indeplinit. El se mai joaca si astazi, numai ca mai nou, se cheama “I’ve never”, si contine un element nou: o sticla de tarie, de orice fel.

6. 1,2,3, la perete STOP (sau Incetul cu incetul se fabrica otetul). Presupunea ceva abilitati sportive…si incaltari cu talpa groasa. Deoarece trebuia sa franezi brusc, dupa cum avea chef sa-si bata joc de tine plodul care numara. Iar daca lui nu ii convenea cum ai ramas impietrit(sau pur si simplu nu-i placea fata ta), o luai de la capat. Foarte simplu.

7. Imparate, Imparate, cat e ceasul? Aici aveam parte de distractie cu adevarat. Pentru cei care nu stiu, aveam un “imparat” caruia i se supunea “curtea”. Scopul jocului era sa ajungi la imparat, indeplinind pedepsele date de el. Si aici incepe comedia. Trebuia sa faci pasi de urias, de elefant, de mastodont, de furnica, de termita, rame, mamaligi, frunze, sarite, aruncate si lista poate continua pana maine. Depindea de imaginatia noastra, care la vremea aia era pana la cer.

8. Matele-ncurcate. Nici nu mai are rost sa povestesc. Pacat doar ca pe-atunci  nu aveam noi aparate foto sau telefoane ca sa imortalizam pozitiile in care ajungeam. Ne suceam incheieturile in toate modurile posibile si mai ales imposibile, uneori mai trisam, dar nu se punea. Totul era dragut si haios. Iar cel care reusea intr-un final sa ne aduca inapoi in pozitia de start era “tare” de tot. Capacitatile lui intelectuale…oho.

9. Tara, tara, vrem ostasi. Analizand acum, eram impartiti in 2 grupe, fiecare inlantuiti frumos, alegand cotinuu cate unul care sa vina sa incerce sa ne “sparga blocada”(sau sa ne rupa mainile). Nu era asa  rau, numai ca se mai intampla sa dea cate unul cu tartacuta de pamant cand nu alegea bine tinta. In rest, toate bune.

10. Coarda si Elasticul. Jucate intotdeauna de fete, aceste jocuri presupuneau ceva dexteritate si coordonare ochi-maini-picioare. Diferite niveluri  de dificultate,insotite de tot felul de nume care mai de care mai ciudate. Tin minte ca de cate ori jucam in scara unui bloc, iesea inevitabil o vecina de la parter, iritata de topaitul nostru continuu, si ne trimitea pe fiecare sa ne ducem inapoi ” la scara de la care am venit”. Cea mai revoltata dintre ele nu s-a mai chinuit sa mai iasa la noi. A scos direct furtunul cu apa fierbinte, si ne-a facut ciuciulete. Iar parintii in mod normal, nu ne-au luat apararea, ba din contra, cand am ajuns in starea respectiva acasa, ori au ras de noi jumatate de ora, ori chiar ne-au mai si certat, ca de ce si pe dincolo, ca nu-i frumos, si ca bineinteles, ca o sa racim. Ce vremuri, ce vremuri….

Pacat ca astazi copiii nu mai stiu sa se bucure de ce a fost. Astazi messengerul e la putere, nu se mai intalnesc personal in afara scolii decat foarte rar, si asta ca sa stea pe niste trepte facand Dumnezeu stie ce. De jucat nici nu se mai pune problema. Si ne mai plangem ca sunt obezi, ca nu mai stiu sa relationeze, pe scurt, ca nu mai sunt in stare sa fie oameni. Va mai mirati? Era calculatorului a semnat condamnarea definitiva la moarte a jocurilor noaste. Poate copiii nostri nu vor fi la fel. Poate vom avea puterea sa le explicam cum a fost si cum ar putea fi, avand avantajul de a fi vazut in prealabil ambele fete ale monedei. Poate, daca, parca, ce mai este sigur acum?   Yours faithfully, Dee.

Ticalosi fara glorie si Copiii libertatii

Cam cu asa ceva mi-am ocupat timpul in ultima saptamana.  Inglorious Basterds este o capodopera un alt film al lui Tarantino (nu are rost sa mai mentionez capodopera, se intelege de la sine, de-acum), iar Copiii libertatii este una din cartile lui Marc Levy. Partea ciudata, acum urmeaza: trateaza cam acelasi subiect: ocupatia nazista in Franta si Rezistenta din timpul razboiului. Stiu, nu e deloc un subiect girlie. Cartea am citit-o prima. Recunosc, autorul m-a atras, cu toate ca nu prea aveam chef de inca o poveste siropoasa cu happy end, oricat de bine le-ar scrie Levy.  Well, surprise, surprise, dorinta mi-a fost indeplinita. Copiii libertatii e singurul roman al autorului bazat pe fapte reale (traite de tatal si unchiul lui). Povestea e simpla: In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, a existat in Franta un ansamblu de retele clandestine (miscarea de Rezistenta), care s-a opus colaborationismului oficial cu nazistii. Raymond si Claude, frati, se angajeaza in Rezistenta inainte de a implini 18 ani, alaturi de altii, asemenea lor, fie ei francezi sau copii de emigranti italieni, romani, spanioli, etc. O banda de adolescenti plini de voie buna, care fabricau bombe sau aruncau in aer trenuri animati de idealul de libertate. Unii au suprevietuit, altii au murit in lupta sau au fost deportati la Dachau.

Inglorious Basterds e o alta idee geniala a lui Tarantino, materializata intr-un film jucat impecabil (de curand a luat Oscarul pentru interpretare masculina in rol secundar) . Aici este vorba de o trupa de soldati americani(evrei cu totii), condusi de Lt. Aldo Raine (jucat de Brad Pitt), infiltrata in spatele liniilor inamice, avand un singur scop: uciderea nazistilor. Inevitabil, trebuie sa apara si o duduie care sa aduca un iz de romantism. Shosanna Dreyfus este singura din familia ei care supravietuieste unei executii a evreilor, si bineinteles, jura razbunare. Ocazia vine atunci cand in teatrul detinut de Shosanna, vor lua parte la o premiera majoritatea ofiterilor germani importanti, ba chiar si Hitler. Aici intra pe fir Lt. Aldo… si restul va las pe voi sa descoperiti. Va spun doar ca am simtit un oarecare deja-vu, cand la un moment dat in film e vorba despre un atentat cu bomba, bomba fiind legata de picioarele cuiva. M-a dus cu gandul in acelasi timp si la teroristii nostri reali din avioane, si la operatiunea Valkerie, avand in vedere scopul.

Subiectul este intr-adevar foarte interesant, sau poate asa mi se pare mie, insa e clar ca m-am abatut putin de la comediile si romanele mele obisnuite. Daca pentru film, baietii ar prezenta un interes normal (razboi, sange, macel, istorie, alea-alea), va zic sincer, cartea merita in aceeasi masura citita si de un baiat si de o fata. Nu conteaza ca e scrisa de Levy, repet, nu prea are nimic siropos in ea, ba chiar din contra, ultima parte bate spre genul horror, deoarece sunt detaliate chinurile la care erau supusi detinutii din trenurile indreptate spre lagarele de exterminare. Trebuie sa ai stomacul putin calit ca sa termini lectura.

Concluzia? Nu e una speciala, numai ca am stat putin si m-am gandit la diferenta de mentalitati. Daca acum 60 de ani, unii ar fi riscat totul pentru a respira putina libertate si a combate ceea ce era vadit contra regulilor umane, astazi, daca s-ar repeta istoria, probabil am sfarsi cu totii gazati la Auschwitz. Sa speram ca nu va fi asa, si ca vom fi in stare sa schimbam nenorocitul asta de sistem in care am ajuns sa traim din reflex. Until next time, yours truly, Dee.

P.S. Am sa revin cat de curand cu posturi ceva mai vesele si in stilul caracteristic :”batut in creier”. Si pt. ca mi-am amintit ca astazi totusi este 8 martie, La multi ani, fetelor!